La Revoluție aveam doi ani și jumătate. Am doar câteva amintiri din România comunistă, scurte secvențe, căminul la care mergeam, cu somnul obligatoriu de după masă, marea și nisipul pe care le-am văzut atunci și pe care nu aveam să le mai văd vreo cincisprezece ani, de acasă până la Constanța calea era lungă în anii ’90, e și-acum, o plimbare printr-un parc, încă mai avem poza, o mașină de jucărie pe care mi-a cumpărat-o tatăl meu și pe care am stricat-o aproape imediat așezându-mă pe ea din greșeală, un acordeon pe care l-am primit cadou și care m-a făcut să plâng atât de mult încât părinții au fost nevoiți să-l schimbe, de ce nu mai știu, vroiam altceva. Nu țin minte nimic din ceea ce a fost comunismul, tot ce știu astăzi am aflat din ce s-a spus și din ce s-a scris. Am fost un copil ignorant și fericit, așa cum i-ar fi plăcut primului președinte din viața mea.
Ca fapt divers, țin minte o mare de oameni, cred că era prin ’90, iar mama îmi spunea că la tribună e Iliescu, nu știam cine e Iliescu, dar din importanța cu care vorbea mama despre el îmi închipuiam că e vreun om de seamă, așa că mă tot chinuiam să văd cine-i Iliescu și nu reușeam. Nici acum nu știu dacă a fost într-adevăr Iliescu acolo sau nu. Sau poate trebuia să vină Iliescu, sau poate era o minicună ca lumea să se strângă și să-l asculte pe cine-o fi fost oportunistul momentului în micul orășel de provincie. Sau poate Iliescu era omniprezent în momentul acela, oricine ar fi fost insul care vorbea de la tribună, acest idol al urâtului deceniu.
Sunt un produs al tranziției și toată viața mea a fost o tranziție. Biologic, ideologic, geografic. Nu am trăit Revoluția, dar pas cu pas am trecut prin toate micile revoluții ale mentalității din ’90 și până astăzi. Revoluțiile mele nevăzute, care mă fac să nu mai vreau să-mi amintesc de mine, toate lucrurile pe care le-am schimbat.
Încerc să mă uit cu sinceritate la mine uneori și simt ce înseamnă greaua moștenire. Sensul ei adevărat, nu vreo găură în buget sau vreun dezastru organizatoric, greaua moștenire a caracterului și a gândirii, ceva aproape imposibil de șters. Să pleci din România tranziției și să trăiești în Europa secolului al XXI-lea este un proces traumatizant. Adică să trăiești cu adevărat, nu să stai închis în coconul tău etnic dintr-o altă țară. Să interacționezi cu alte culturi, să le accepți ca fiind parte din tine, măcar puțin. Să accepți că pot exista și alte puncte de vedere, atitudini și valori decât acelea pe care ți le-au validat an de an, în țara ta, toți oamenii pe care îi cunoști. Să ajungi la un moment dat, în anumite aspecte, opusul a ceea ce erai înainte.
Mi-e milă de oamenii care au murit Revoluție. Nu știu dacă aș fi avut curajul să ies alături de ei, știind ce se poate întâmpla. Da, se putea evita ceea ce s-a întâmplat, dacă oamenii aceia nu ar fi fost atât de singuri, dacă în micile lupte ale fiecărei zile din comunism ar fi fost mai multă rezistență din partea tuturor, mai puține poante cu tovarășa și mai multă reală opoziție. Atunci am fi avut și noi poate o trecere lină. Dar ar fi însemnat ca românii să nu fie români, cu trecutul lor și cu greaua lor moștenire.
Astăzi este târziu și pentru ei nu mai sunt multe lucruri pe care le putem face, în orice caz nu multe care contează. Dar un lucru simplu pe care l-am putea face este să nu mai fim, noi înșine, atunci când suntem puși în fața nevoii de schimbare și a propriilor erori, asemeni dictatorului care nu răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale.
