“Eu nu semnez pentru că sunt apolitic”
Aud această propoziție de multe ori când strâng semnături.
Mă cuprinde ușor deznădejdea, furia și in cele din urmă compasiunea.
Compasiune pentru o țară care m-a izgonit, m-a aruncat ca pe o masea stricată, la vârsta de 25 de ani?
Îmi aduc aminte că în ziua de 23.12.89 când mă pregăteam să merg din nou la demonstrație, am împachetat repede niște sandwishuri pentru soldați, pentru cei care luptau în stradă. Simțeam o dragoste nemărgintă față de toți concetățenii mei, căpătasem identitatea și demnitatea omului liber, eram generoși, buni și mai ales uniți.
S-a spulberat rapid această dragoste nemărginita și atotcuprinzătoare, iar cu venirea minerilor în ianuarie ’90 s-a stins și ultima speranță pentru mine într-un viitor promițător în țara mea.
De ce să mai simt compasiune? Am închis ușa patriotismului și dragostei de țară!
Din păcate m-a sfâsâit DORUL, ani de zile, mai mult, mai puțin, dar neîntrerupt.
Timp de 24 de ani nu am avut contact cu țară. În afară de familie, nimic nu mă mai lega de acele locuri cu care nu mă mai puteam identifica. Cel puțin așa credeam!
Până într-o zi, când m-a prins iar in mreaja ei. A fost ziua alegerilor prezidențiale 2014.
Reconectarea cu țara a fost cu fiecare șir de oameni care așteptau în frig să voteze. S-a trezit țara mea și odata cu ea, m-am trezit eu.
Din acea zi am început să reconstruiesc puntea către casă!
M-am întrebat ce pot face eu, atunci când s-a dat ordonanța 13 și am ieșit în stradă, ca în ’89 si ’90, sau am strâns semnături.
De atunci tot strâng semnături, pentru fără penali, oameni noi și acum pentru partide noi – pentru Alianța USR-PLUS.
Și aud această propoziție care mă înfioară:
“Eu nu semnez pentru că sunt apolitic”
Ce înseamnă asta pentru mine?
Pentru mine plecată de 29 de ani din țară, fără cetățenie română.
Alergată de mineri pe străzile Bucureștiului în ’90, cu un prieten bătut cu bestialitate de mineri, pentru că demonstraserăm câteva luni la Universitate, zi de zi, fără să fiu politică.
Demonstrăm pentru libertatea și viitorul meu.
Știam că ni l-au furat și știam că sunt la început de drum de viață, drum pe care tocmai mi-l barau fsn-iștii.
Ce înseamnă apolitic, pentru mine recunoscută politic în Germania în 1991, după un proces de un an cu statul german? Eu care mi-am urlat rănile și viitorul interzis în zeci de scrisori trimise tuturor politicienilor germani.
Timp de 3 ani, nu mi-am văzut atunci familia, singura legătură cu ai mei era căsuța telefonica din centrul satului, când așteptam ore în șir să prindem semnalul acasă.
Ce înseamnă apolitic pentru mine cu prietenii plecați în toate părțile lumii, pentru mine a cărei familie este în a doua generație în diaspora?
Ce înseamnă pentru mine să hotărăsc cu două zile înainte de 10 august să merg la demonstrație, ca să mă gazeze aceeași nenorociți, să mă alerge pe aceleași străzi ale Bucureștiului meu, cuprinzându-mă din nou acea panică rece din tinerețe.
Eu nu mai pot fi niciodata apolitică!
Nimeni nu trebuie să fie apolitic, nu când țara ta se scufundă în dictatură, nu când țara ta este acaparată de mafie, nu când mor tineri la un concert de rock.
Mai ales nu când oameni curajoși și-au lăsat joburile în străinătate și s-au întors acasă să schimbe ceva, când Romania are o șansă să aleagă partide noi, curate.
Da, acelea sunt USR-PLUS!
Și noroc că le avem!
Politica înseamnă civism, patriotism, drag de țară, atât de drag, că te doare sufletul chiar și după 30 de ani.
Da, eu sunt politică, și fac tot ce îmi stă în putința să ajut acești oameni noi care au curajul să intre în politică și să-și jertfească banii, timpul, familia.
