2019, Elveția: Mă uit la studenții mei, viitori ingineri, din țara care m-a adoptat acum un sfert de secol și gândul mi se duce la noi, studenții României de acum 30 de ani. As vrea uneori să le povestesc ceva din viața mea de atunci dar mă opresc repede. Mi-e teama că nu mă vor intelege. Cum ar putea?
1989, România: Venită dintr-un sat din Ardeal, locuiam alături de 3 fete în căminele Politehnicii, într-o cameră minusculă, cu paturi supraetajate. Numai “nomenclatura” din cămin avea dreptul la camere cu mai puțini colocatari. Sau cei care umpleau buzunarele ori stomacul administratoarei – o femeie ce semăna cu vanzatoarele din alimentarele epocii: acoperită de bijuterii și de ruj, fără scrupule și fără școală – prototipul timpuriu al “politicienilor” de mai târziu.
Totul era gri ori negru, becurile pe coridoare erau tot atât de prezente ca și apa caldă, iar gândacii și șobolanii erau parteneri cotidieni de trai și era mai bine să te obișnuiești cu ei ca să nu ți se întoarcă stomacul de fiecare dată când îți ieșeau în cale. Asta oricum se întâmpla la cantină unde ne duceam cu bonurile de masa date de bursa la care aveam dreptul. De câteva ori pe lună trebuia să facem de serviciu la cantina și la cămin, care se auto-gerau deci aveau nevoie de munca noastră. Corvezi penibile pentru că asta însemna să lipsești de la cursuri. Hârtie în comunism exista numai pentru ziare deci nu aveam suporturi de curs de unde învăța, xeroxurile nu ajunsesera la noi, eram toți niște scribi care încercau să noteze tot ce ieșea din gura profesorilor noștri. Iar dacă lipseai de la un curs, n-aveai decât 2 soluții: fie un coleg binevoitor îți lua cursul la indigo fie copiai tu cursul de la un coleg reputat pentru exactitate.
Începusem rău toamna lui ’89: vot de blam pentru tot anul pentru ca îndrăznisem să “fugim” toți de la practica agricolă obligatorie, dintr-un adevărat lagăr de pe lângă Călărași. În noiembrie, atmosfera a devenit și mai încărcată. Era Congresul PCR și trebuia să facem și mai mult de serviciu în cămin. Vizitele erau interzise după ora 7 seara, fiind interzis chiar să te găsești în altă cameră decât a ta după această oră. Un regulament de cazarmă cu care eram totuși obișnuite că doar eram și recruți ai Armatei Române: o zi pe săptămână, în uniformă, mergeam la instrucție.
Ceaușescu tocmai stârnise admiratia tovarășilor cu discursul său de la ultimul Congres. Declarase ca numai cand “plopul va face mere și răchita micșunele România se va întoarce spre capitalism”.
Zvonul însă apucase să se împrăștie ca un coleg s-a apucat sa lege câteva mere de crengile unui plop din Regie! Noi eram muți de admirație și frică: îl vor prinde ori ba? Nu am aflat niciodată ce s-a intamplat cu studentul curajos. Evenimentele de la Timișoara au venit peste noi și cu ele decizia rectoratului de a ne trimite în vacanță mai devreme.
În drumul spre casă, cu trenul, am nimerit într-un compartiment în care oamenii vorbeau despre ce se întâmplă la Timișoara. Parcă disparuse orice urmă de frică, frica aia care ne urmărea peste tot, care ne îndemna la tăcere pentru că unul dintre Cei prezenți putea fi un informator al securității. Frica însă a revenit zilele următoare, când am urmărit cu o țară întreagă Revoluția la televizor.
Nu știam atunci că frica va fi un element definitoriu mulți ani după. Totuși, nu am mai trăit momente atât de pline de speranță ca atunci. Întoarcerea la facultate a fost un vis. Dar cât de mare a fost speranța atunci, atât de crunte au fost deziluziile care au urmat. Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez coșmarul celor care au pierdut, pe lângă speranță și oameni dragi, fără a-i vedea pe vinovați plătind pentru crimele lor. Din contră, i-am văzut cu toții pe vinovații mici și mari și rețelele lor prosperând pe banii, naivitatea și lașitatea noastră, decenii la rând.
30 de ani au trecut de când acel student atârna mere în plopii din Regie și mai mult de o mie de oameni erau omorâti într-un timp în care creduli, avusesem iluzia marilor libertății.
Merele atârnate în plopi erau din plastic. La fel și democrația și capitalismului românesc au fost iluzii mincinoase, înșelător atârnate de un regim criminal care ne-a confiscat speranța
