Raed Arafat nu răspunde la întrebări pentru că nu vrea ca cuvintele sale să influențeze alegerile și comemorarea victimelor de la Colectiv. Nu-i nimic, le va influența tăcerea lui.
Nu am urmărit clipul, nu am ce să mai văd acolo, așa cum nu aveam ce să mai aud în acel apel la 112 al Alexandrei atunci când a fost difuzat. Nu mai avem ce afla despre România și nu știm deja. Este o țară în insuficiență cronică de resurse, în plus parazitată de oameni care pur și simplu nu vor să schimbe nimic. Iar situația asta nu se poate rezolva acum, rapid.
Singurul lucru care putea fi făcut în acest moment cu privire la Colectiv și trebuia făcut de mult este recunoașterea fără ezitare a incapacității României de a gestiona o situație de urgență majoră. Este singurul lucru pe care îl puteau face Arafat, Dăncilă, Bănicioiu, Ponta și alții. Este un lucru simplu, un gest aproape simbolic care ar putea salva oameni pe termen lung.
Raed Arafat nu vrea să influențeze alegerile, adică nu vrea să scadă șansele de supraviețuire ale sistemului care l-a ținut la loc de onoare atâția ani și care nu l-a lăsat la greu, deși pe zi ce trece se vede că sistemul pe care l-a creat este unul care funcționează împotriva cetățenilor mai mult decât în slujba lor.
Dar asta este tragedia noastră, că nici măcar nu se poate pune în discuție rezolvarea unei probleme pentru că problema „nu există”. De ani de zile statul român este în negare totală: nicio problemă la Colectiv, în spitale, la votul din Diaspora, cu economia, cu MCV-ul, cu 10 august, cu orice. Totul este OK.
Asta trebuie schimbat în primul rând, înainte de orice altceva, această atitudine de negare a evidenței, utilizată ca un mod de a cenzura opinia publică. Ceea ce îi trebuie României nu este o clasă politică care poate rezolva aceste probleme peste noapte, așa ceva nu există. Dar îi trebuie una care să reînființeze dialogul cu cetățenii. Pentru că multe din deciziile salvatoare nu pot fi luate de la centru, ele sunt o sumă de mici acțiuni individuale ale oamenilor care vor să schimbe ceva și care au nevoie uneori de nimic mai mult decât de sentimentul că nu se zbat în zadar, că nu riscă să piardă totul și inclusiv puținul pe care îl pot totuși face dacă vor să facă „prea mult”.
Măcar atât să fie câștigul acestui vot prezidențial: să nu mai fie acolo o voce mecanică, de chatbot, dezinteresată și superioară și nici o voce sfidătoare care neagă realitatea pe care o vezi și trăiești în fiecare zi.
