Brexit-ul nu e doar despre prăbușiri, despărțiri și decizii absurde. Este și o șansă de a evalua situația Uniunii Europene, de a-i identifica slăbiciunile și de a transforma această criză într-o poveste de succes pe termen lung. Un precedent există. La finalul anilor ‘80 a fost vorba despre intenția Regatului Unit de a se desprinde de o altă entitate internațională – comunitatea științifică a Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN). Iată povestea unei tentative de Brexit cu final fericit.
Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (pe scurt CERN) a fost înființată după cel de-al II-lea Război Mondial pentru a reconstrui comunitatea științifică europeană, divizată de conflagrația militară care tocmai se sfârșise și împrăștiată în tabere beligerante. A reconstrui, pentru că această comunitate exista deja de câteva decenii, depășind granițele statale volatile ale epocii, tulburările politice de pretutindeni și reprezentând un model pentru colaborarea pașnică între popoare, pe care în zilele noastre Uniunea Europeană încearcă să o implementeze la nivel politic.
CERN a devenit în scurt timp și a rămas până în zilele noastre un laborator de referință în domeniul fizicii energiilor înalte, beneficiind de unii dintre cei mai avansați acceleratori de particule din lume și de o tehnologie de ultimă generație (pe care de multe ori a inventat-o), care a depășit aproape de la început atât cadrul științific, cât și posibilitățile financiare ale oricărui stat european. Cu fizica energiilor înalte și cu CERN s-a născut pentru prima oară nevoia ca mai multe țări să colaboreze financiar, tehnologic și științific pentru ca un proiect de cercetare comun să fie dus la bun sfârșit, așa numita Știință Mare (Big Science), care în zilele noastre se desfășoară prin proiecte de ordinul miliardelor de euro.
License: © CERN Some rights reserved. This image is freely available for non-commercial use.
În acest context, al contribuțiilor semnificative cerute de CERN în sprijinul unei comunități internaționale (proporționale cu produsul intern brut al statelor membre), era inevitabil să se producă mai devreme sau mai târziu discuția pe care o are în aceste zile Uniunea Europeană. Este vorba, bineînțeles, de „oportunitatea” efortului de a finanța un proiect internațional, care, în termenii cei mai simpli, poate fi văzut ca o hemoragie permanentă a banilor disponibili în țară. În cazul CERN-ului această discuție și-a atins apogeul în anii 80 și protagonistul a fost, ca și în zilele noastre, Regatul Unit al Marii Britanii. Nu a fost vorba de vreun vot popular, sau de vreo campanie publică dominată de prejudecăți și de știri false. A fost pur și simplu nemulțumirea comunității care nu participa la fizica „scumpă” a particulelor elementare, agravată de anumite elemente conjuncturale. De exemplu, faptul că bugetul CERN conținea cheltuieli de infrastructură, care în alte țări nu erau acoperite din bugetul cercetării. Sau faptul că contribuția statelor membre la CERN era calculată în franci elvețieni și era afectată semnificativ de fluctuații ale cursului de schimb, ceea ce ridica probleme majore de predictibilitate. Cu toate acestea, deseori și mai ales la nivel simbolic, comentariile pe marginea subiectului au semănat foarte mult cu cele pe care le vedem astăzi cu privire la Brexit.
Costul fizicii de energii înalte în Regatul Unit se ridica în anii 80 la aproape 20% din bugetul cercetării, un procent care, deși doar jumătate din ceea ce fusese în anii 60, era în continuare considerat prea mare. O mare parte din acest cost plătea contribuția Regatului Unit la CERN, care era pe cale să construiască cel mai mare accelerator de particule pe care îl văzuse lumea până atunci, LEP, al cărui tunel de 27 kilometri găzduiește și în zilele noastre LHC, mașinăria care a descoperit bozonul Higgs. Așa se face că, puțin timp după începerea excavării tunelului în 1985, cu un buget bazat pe o contribuție substanțială a Marii Britanii (de 16%), a fost publicat raportul Comisiei Kendrew, menit să revizuiască „participarea Regatului Unit în studiul de energii înalte al particulelor elementare”. Concluzia raportului, care a căzut ca o sentință peste ambițiile CERN: Regatul Unit avea să rămână membru al CERN până în 1989 și mai departe doar dacă i s-ar fi permis să își reducă contribuția cu 25% până în 1991. Cu alte cuvinte, un ultimatum pentru o forma de Brexit stiintific. Efectele unei asemenea decizii asupra programului de cercetare de la CERN ar fi fost grave, construcția LEP deja solicitând-i finanțele la maxim. LEP reprezenta, de altfel, un moment determinant pentru evoluția ulterioară a proiectelor științifice mari, mai ales pe plan european. Un eșec în realizarea sa ar fi fost un semnal negativ pentru fizica energiilor înalte în Europa, cu consecințe greu de estimat pe termen lung. Cu certitudine ar fi fost un impediment semnificativ pentru construcția LHC.
Ca răspuns la raportul Kendrew și la presiunea Regatului Unit, CERN a organizat o comisie independentă, Comisia Abragam, formată din oameni de știință și experți în finanțe, care să identifice măsurile necesare pentru reducerea costurilor. Peste doi ani comisia și-a prezentat concluziile, fiind critică la adresa managementului CERN, dar în același timp recunoscând excelența cercetării efectuate și numind CERN-ul „una dintre cele mai mari realizări culturale europene de după război”. Comisia nu susținea ideea reducerii bugetului material (care i-ar fi pus în pericol CERN-ului abilitatea de a funcționa în perioada construcției LEP). În schimb, propunea un set de măsuri pe termen lung care să eficientizeze managementul și să reducă cheltuielile de personal, prin pensionări înainte de termen, limitarea angajărilor, al contractelor permanente și al statutului internațional al unei părți a angajaților. Fără să identifice o sursă de reducere semnificativă a costurilor pe termen scurt, așa cum ceruse Regatul Unit, Comisia Abragam și răspunsul pozitiv al managementului CERN au fost suficiente pentru a-i convinge pe britanici să nu se retragă.
Brexitul care până la urmă nu a fost în 1989 la CERN a avut rolul său pozitiv, pentru că, într-un moment critic pentru marile proiecte internaționale de cercetare, conducerea ineficientă și problemele financiare și administrative puteau pune în pericol însăși ideea cercetării la scară internațională. În 1985 CERN avea aproximativ 3500 de angajați. Astăzi mai are aproximativ 2000, cu 13000 de utilizatori din întreaga lume care participă la cercetarea de la CERN, dar fiind salariați ai agențiilor naționale de cercetare. În zilele noastre este aproape imposibil să devii angajat permanent al CERN, consecință parțială a acelei Comisii Kendrew. Pe de altă parte, CERN a devenit un laborator model pentru cercetarea științifică din întreaga lume, iar succesul LHC, poate cel mai ambițios proiect de cercetare construit vreodată, este dovada efectelor pozitive, pe termen lung, ale acestei crize a anilor 80.
La fel, în zilele noastre, Brexitul, cel real și cu accente uneori absurde, este șansa de a evalua situația Uniunii Europene, de a-i identifica slăbiciunile și de a transforma această criză existențială într-o poveste de succes pe termen lung. Indiferent de drumul pe care îl alege Regatul Unit, UE trebuie să-și evalueze resursele și să privească spre viitor. Nu este însă suficient de a se complace în marile principii ale Uniunii, ignorând criticile (chiar nedrepte) ale celor nemulțumiți. Ele sunt ocazia de a înțelege și de a vindeca posibilele cauze ale crizelor viitoare.
