Într-unul din faimoasele sale cursuri, Richard Feynman povestea o anecdotă despre o discuție pe care o avusese cu un „om obișnuit” cu privire la existența farfuriilor zburătoare: „I-am spus, eu nu cred că există farfurii zburătoare. Antagonistul meu m-a întrebat dacă pot să demonstrez că existența lor este imposibilă. I-am spus că nu pot să demonstrez asta, dar că existența lor este foarte improbabilă. Atunci el mi-a răspuns că a spune așa ceva este foarte neștiințific […]. Însă tocmai asta este științific, să determini ce este mai probabil și ce este mai puțin probabil, nu să demonstrezi tot timpul posibilul și imposibilul. Așa că în cele din urmă i-am spus: uite, eu cred, pe baza cunoașterii lumii pe care o văd în jurul meu, că este mult mai probabil ca știrile despre farfurii zburătoare să fie rezultatul cunoscutelor caracteristici iraționale ale inteligențelor terestre, decât rezultatul necunoscutelor eforturi raționale ale inteligențelor extratereste. ”
Richard Feynman a fost un fizician teoretician de excepție, pionier al fizicii cuantice moderne și al descrierii interacțiiilor fundamentale. Laureat al premiului Nobel în 1965, Feynman a fost și un carismatic și elocvent profesor de fizică, distins prin abilitatea sa de a releva caracterul esențial al legilor fizice în termeni inteligibili atât oamenilor de știință, cât și publicului larg. Aici este vorba despre Messenger Lectures, Universitatea Cornell, 1964.
Fizicienii de la CERN știau de ceva timp că în aparatele lor apare din când în când un semnal care le indică existența bozonului Higgs. Au așteptat înainte de a-și anunța descoperirea, nu pentru a avea timp să o demonstreze, ci pentru ca probabilitatea de a fi un adevăr să fie suficient de mare, prin cumularea de date măsurate. Mare cam de 99.9997 %.
Metaforic denumit și „particula lui Dumnezeu”, bozonul Higgs este o componentă de bază a teoriei interacțiilor fundamentale. Prezis teoretic în anii 1960-1970, existența lui a fost confirmată experimental abia în anul 2012, după o căutare de câteva decenii, de o colaborare de cercetători de la CERN, într-unul dintre cele mai avansate experimente concepute vreodată.
Înțelegerea realității care ne înconjoară se întemeiază pe observații, iar fiecare domeniu care se ocupă cu înțelegerea realității operează cu incertitudini mai mult sau mai puțin ușor de determinat. Am putea spune chiar că incertitudinea este, dincolo de un anumit punct, inevitabilă în lumea în care trăim. Cu toate acestea, oamenii sunt mai degrabă dependenți de confortul ideii că lumea în care trăiesc se poate trasa în linii certe și că, la orice pas, acțiunile și opiniile lor se pot întemeia pe convingeri fără echivoc.
Uneori această dependență creează în mintea oamenilor impulsul necesar pentru a căuta mai multe informații și mai multă înțelegere. De multe ori însă rezultatul este invers, de a încuraja alegerea explicațiilor facile și formarea credințelor nefondate. Alteori, mai ales pe temele sensibile, rezultatul este de a valida concepții nejustificate, doar pentru că, revenind la anecdota lui Feynman, nici opiniile argumentate nu sunt complet lipsite de îndoială. Asta cu toate că îndoiala poate fi și numai faptul că este imposibil să demonstrezi că ceva „nu există”. Se ajunge astfel treptat la ideea că dacă nimic nu este cert, atunci toate opiniile sunt egale. Că nu poate exista o decizie mai bună sau mai rea dacă nu există certitudinea modului corect de a acționa.
„Dacă nu poți demonstra că este imposibil ca vaccinurile să aibă vreun efect nociv, cum poți spune că este greșit să nu îți vaccinezi copilul?” este o întrebare în spiritul celor de mai sus. Răspunsul este că a-ți vaccina copilul este „corect” nu pentru că a fost demonstrat că vaccinurile sunt 100% sigure, ci pentru că suma cercetărilor în domeniu dau suficientă încredere pentru ca riscul potențial al unui vaccin să fie infinitezimal în raport cu beneficiile sale (și în raport cu riscurile refuzului de a vaccina).
Multe din superstițiile și din prejudecățile societății moderne rezultă din acest mod de a vedea lucrurile. Ele se formează adesea în jurul subiectelor cu miză politică sau economică. În multe din aceste dezbateri, „omul obișnuit” este pus în fața unor informații venite din surse diferite, de mai multă sau de mai puțină încredere, dar, a priori, niciuna dintre ele sigură. Câteodată informațiile sunt complicate și necesită o înțelegere de specialitate. Dar, de multe ori, problema nu este faptul că, „pe baza cunoașterii lumii pe care o vede”, omul nu ar putea estima care dintre aceste surse este de mai mare încredere, sau că nu ar ști cum să determine asta. Principala problemă este că, pus în fața incertitudinii și bombardat cu opinii contradictorii de actorii care au un interes în dezbatere, el ajunge să pună pe picior de egalitate scenariul de 0,0003% și cel de 99,9997%.
Pe lângă multe cauze care țin de specificul fiecărei societăți, de cultura și de istoria ei, la bază se află și o falsă așteptare cu privire la cunoașterea realității înconjurătoare, care se construiește în școală și se perpetuează în societate. Este vorba de așteptarea ca problemele cunoașterii să poată fi formulate cu premise clare, fără incertitudini, fără date eronate sau în contradictoriu. Suntem învățați să rezolvăm probleme simple, am putea spune nerealist de simple, aflându-ne mereu în deplin control asupra cerințelor și informațiilor disponibile.
Ideea de incertitudine, de eroare, apare în lecțiile de fizică și în general în științe, dar ea este izolată de instrumentele cunoașterii dezvoltate în alte discipline. Iar lecțiile de știință, ele însele, sunt construite pe bază de modele considerate, de dragul simplității, infailibile. Proprietățile sistemelor fizice sunt calculate pe baza unor observații efectuate cu instrumente considerate de infinită precizie, de a căror existență nici nu suntem informați.
În școală ar fi nevoie de o abordare mai profundă, mai largă și mai aplicată a conceptului de incertitudine, nu numai în orele de științe, dar în raport cu toate disciplinele analitice. Ar fi important ca situațiile și exercițiile abordate să pună mai mult problema limitelor cunoașterii și să dezvolte, măcar în termeni simpli, concepte statistice de bază. Analizele aplicate ar trebui să nu fie tot timpul demonstrații de apartenență la un model luat ca reper de neclintit (cum ar fi demonstrațiile de apartenență la gen și specie de la orele de limba română sau analizele de tip cauză-efect ale evenimentelor istorice), ci să identifice și excepții, neconcordanțe și în general să fundamenteze ideea că modelele sunt scheme perfectibile ale cunoașterii și că observațiile nu sunt întotdeauna în acord reciproc sau cu așteptările modelului. În plus, ar fi important ca opiniile diferite să fie puse față în față (în loc să fie orientate, în paralel, spre aprobarea profesorului), iar dezbaterea să devină un procedeu mai larg răspândit în abordarea temelor complexe. Dincolo de rolul lor în dezvoltarea comunicării, dezbaterile ajută la identificarea excepțiilor, vulnerabilităților și lacunelor din raționamentele comune.
A face educație vorbind despre incertitudini și erori, a învăța să dezbatem nu înseamnă a pulveriza încrederea în posibilitățile cunoașterii obiective. Dimpotrivă, în era informației, asta înseamnă a învăța cum să rezolvăm și să analizăm situațiile reale cu care ne vom confrunta în fiecare zi. Cum să evaluăm critic informațiile pe care le primim din surse diferite, uneori contradictorii, cum, dintr-un ocean de idei diferite, să le filtrăm pe cele de încredere și să putem ajunge la o soluție cu cele mai mari șanse de reușită. Iar în cazul opiniilor divizate, să cunoaștem metodele prin care putem înclina balanța într-un sens sau într-altul.
